Scrisoare către Primăvară

by Marc Aurelio 

Îţi scriu azi, dragă Primăvară,

Nu cu cerneală şi condei,

Îţi scriu cu amintiri pierdute,

Îţi scriu cu timp din anii mei,

 

Şi-ţi spun că parcă mai mi-e dor

De zilele tale senine,

De frumuseţea florilor,

În rochii lungi cu crinoline

 

Şi parcă încă mai tânjesc

După mireasma din grădină

Ce-o răspândeai aşa curat

În nopţile cu lună plină,

 

Când îţi prindeai cununi de stea

În părul tău frumos, buclat,

Şi te-mbrăcai complet în alb

Ca o crăiasă din palat.

 

Îţi scriu acum, privind ’napoi

La tot ce-n viaţa mea ai fost,

Şi poate c-ai avut un scop

Sau…ai trecut fără vreun rost…

 

Şi poate-acum şi tu priveşti

Din văgăuni sau de pe culmi

Să vezi ’napoia ta ce-a fost

Pân-ai plecat spre alte lumi,

 

Şi poate crezi că n-am ştiut

Să calc pe pajiştile tale,

Şi nu vei şti că nu am vrut

Să rup nici frunze, nici petale,

 

Deşi aş fi putut să fiu

Precum golanii de pe stradă

Ce rup şi strică tot ce pot-

Şi flori, şi frunze- totul pradă,

 

Însă am vrut să îţi păstrez

Întregi şi pajişti, şi grădini,

Şi gingăşia florilor…

N-am vrut să las în urmă spini.

 

Dar ai trecut  şi ai apus

Cu un prelung şi-amar oftat,

Gândind c-ai timpul înainte

Ca să colinzi în lung şi-n lat,

 

Deşi tu ştii destul de bine

Că de opreşti la mulţi la poartă

Unii-ţi vor rupe florile

Şi-apoi lăsa-te-vor deşartă…

 

Dar ce rost are să-ţi mai spun?

Odat’ai să-nţelegi mai bine

Că-n viaţă toate-şi au un preţ,

Şi-i vară azi,…şi-i iarnă mâine.

 

Şi poate-atunci, din depărtări

Cu nostalgie vei dori

Să fi crezut tot ce ţi-am spus,

Să-mi spui mai mult decât să-mi scrii,

 

Dar atunci timpul va fi şters

Tot ce-ai lăsat în urma ta-

Toţi ghioceii ofiliţi

Şi cerul fără nicio stea.

 

Iar eu, de-acum pasul mi-l port

Prin toamna asta milenară

Privind cu dor ’naintea mea

Spre altă dulce…Primăvară.

                                               Dragoste Inefabilă

 Despre dragostea inefabilă se pot spune muuuulte, iar articolul de faţă e doar un fel de acrimonie sub silenzio stampa . Din cauza ei s-au vărsat râuri de lacrimi (şi ce-or să mai curgă!), s-au consumat cantităţi uriaşe de cerneală şi pergament, papirusuri (nu ştiu dacă şi tăbliţe de lut), hârtie şi s-au umplut nenumărate pagini electronice (forumuri, bloguri etc).

Dragostea inefabilă e fabricată din nimic şi apare din te miri ce (nimic!) – spre exemplu, la mine a apărut (la nivel de concept doar! ) azi, în timp ce citeam Athenagoras (J).

Ca să nu mai lungesc introducerea (!), mi se pare taman potrivit s-o asemăn cu hainele cele noi ale împăratului (dacă e cineva care nu ştie despre ce e vorba – Google – search). În continuare vă las să filosofaţi pe tema dată în timp ce lecturaţi rândurile de mai jos pe care le consider fără falsă modestie cea mai ilustrativă expresie a subiectului sus amintit:

 

 

 

 

 

 

 

 

…şi toate acestea sunt orbiter dicta!…

 

-lullaby-

Good night, my angel

                                                                                                  by Marc Aurelio

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să adormi,

Şi-orice-ntrebare ţi-a rămas în gând s-o laşi pe altă zi;

Eu cred că ştiu tot ce-ai dori să-ntrebi căci vântul printre pomi

Îţi poartă-n cer freamătul inimii şi multe-mi va şopti.

 

Şi cred că ştii tot ce-aş dori să-ţi spun, şi tot ce nu mai pot,

Îţi aminteşti că înaintea ta m-am prins cu legământ

Să-ţi fiu alături chiar în ceasul greu cu trup şi suflet, tot,

Şi am jurat ´naintea Cerului să nu te las nicicând…

 

Iar tu, scump îngeraşul meu, ar trebui să ştii,

Că-n noaptea neagră când pământu-i greu şi stele pe cer nu-s,

La căpătâiul tău voi sta şi-n dreapta ta voi fi,

Chiar dacă-i nor în viaţa ta şi soarele-a apus.

 

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să te culci,

Deşi atâtea inima-mi ar vrea să-ţi spună,

Să-ţi aminteşti de cântecele ce-ţi cântam

Când te ţineam în braţe şi mă prindeai de mână.

 

Acum te-ndemn să dormi căci apele-s adânci

Şi marea-i liniştită deşi-i întunecată,

Iar de-n furtună grea te vei trezi şi plângi,

Să ştii că te iubeşte o inimă uitată.

 

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să visezi

Cât de frumoasă fi-va viaţa ta, şi poate într-o zi,

Când copilaşul tău va plânge şi-ncerci ca să-l dezmierzi

Aceste rânduri vechi, uitate, nostalgic vei citi,

 

Şi îţi vei aminti cu dor de vremuri de-altădată

Când cu-aşa drag te mângâiam dorind să-ţi fie bine,

Când te ţineam pe braţul meu iubită şi-alintată,

Şi-atunci să ştii că inima-mi mai bate pentru tine!…

          Ante-scriptum: vreau să “scutesc” pe cititorii superficiali să meargă mai departe în citirea acestor rânduri (oricum, se vor tria ei de la primele fraze!), aşa că, dacă eşti un cititor superficial, unul obişnuit a jalona facil printre pleiada de articole ale blogurilor sau unul cu un nivel intelectual “subţirel” nu te obosi a merge mai departe cu cititul acestui material (iar dacă eşti cumva, din NEFERICIRE, ambele variante, trebuia să nu intrii aici încă de când ai citit titlul articolului!).

Revin… după o lungă şi binemeritată pauză (vreau să zic „nejustificată!”). Şi dacă tot revin să gust dintr-ale blogului prăjituri cu aromele lor de refulări, cu caracterul uneori glisant pentru ejectarea acumulărilor sufleteşti superficiale sau profunde, raţionale ori emoţionale, şi cu impresia de câmpuri virtuale pe care gândurile şi trăirile interioare îşi lasă urmele efemere în zăpada albă a spaţiului scriptic, mă gândesc a reveni cu ceva mai uşor digerabil (nu vă amăgiţi!:)). Plecând de la dictonul De gustibus et coloribus non disputandum, aş vrea să-i decupez aria de acoperire, să-l denudez un pic şi să-l deposedez de pretenţia de umbrelă sub care se ascund toate pornirile animalice ale omului (ce nonsens!) cu iz postmodernist sau nihilist.

            Aşadar, e drept că de gusturi (că doar de bucăţica asta de dicton mă voi ocupa) nu se discută, dar asta e valabil doar în domeniul empiric-subiectiv. Când vine vorba de domeniul moral şi stilul de viaţă pe care-l ai, permite-mi să-ţi spun că de gusturile pe care le ai se discută. Şi discută cei din jur pe la colţuri, şi discută vrăjmaşii cu satisfacţia celui care te vede înjosindu-te tot mai mult cu fiecare alegere făcută “după gustul tău”, şi discută prietenii cu durerea celui care te vede zăcând în mizeria camuflată şi nu poate face nimic pentru tine, şi astfel, mulajul de ceară în care-ţi torni singur chipul înaintea oamenilor, a întregului univers şi înaintea Celui ce va judeca toate lucrurile, se solidifică zi după zi, clipă după clipă, lăsând a se vedea tot mai clar un suflet contorsionat de păcat şi erodat de pofte.Faptul că tu nu admiţi Adevărul care te pune la colţ, care îţi condamnă gusturile, care îţi anatemizează şi ostracizează faptele, practicile sau înclinaţiile moştenite ori dobândite, asta intră sub incidenţa textului sacru: „cine iubeşte certarea, iubeşte ştiinţa, dar cine urăşte mustrarea este PROST” sau Prov.1:24-33 (din economie de spaţiu nu-l redau dar îţi recomand călduros să-l citeşti dacă eşti preocupat de metehnele ce perfid şi discret îţi înfăşoară personalitatea şi dacă ai curaj a sta faţă în faţă cu…tine!) – scuze pentru eventualul caracter diatribic (probabil că din exces de politeţe îmi cer scuze sau dintr-o pornire tributar-involuntară către political corectness).

            Şi întrucât mi se pare prea superficial în contextul dat să spun că toţi suntem urmaşi ai lui Adam şi ai Evei (nu că nu am fi!), întrucât imediat după ei lumea s-a împărţit în două categorii RADICAL diferite, te întreb (asta doar dacă n-ai curaj s-o faci tu!): pe ce filieră îţi brodezi tu caracterul (adică singurul „bun”- sau „rău” ce-ţi aparţine ţie cu adevărat!) – pe filiera „fiilor lui Dumnezeu”, sau pe filiera „fiicelor oamenilor”? Adică în formarea ta ca om iei ca model pornirile tăticului tău „divin” sau ale mămicei tale „drăceşti” (folosesc titulaturile acestea familiale doar ca să rămân în contextul pasajului biblic, sper că s-a înţeles!). Probabil că ar fi mai potrivit ca-n fondul de expresii al limbii române să fie înlocuită expresia „mama dracului” cu „fiica dracului” dacă ţinem cont de orientarea dată de pasajul din Geneza 6. Ce-i drept, dracul şi toată hoarda lui  au o mulţime de fii şi fiice, mulţime care este zilnic într-o permanentă expansiune, dar este şi mai adevărat că, privind prin ochiul înţelepciunii divine care transcede timpul, această mulţime e…pe cale de dispariţie totală şi definitivă.

            Revenind la de gustibus (nu extind la nivel de alegeri în general că ar trebui să justific lung o altă teorie incomodă pentru „creştinul” emancipat de astăzi) sper că nu se amăgeşte nimeni că în materie de alegeri morale în viaţă nu poţi spune niciodată „e treaba mea!”, întrucât există un şablon absolut şi peremptoriu după care va cădea asupra ta sabia lui Damocle într-o bună (sau total nefericită) zi. Sper că îţi dai seama că cel mai mic spaţiu dintre tine şi Dumnezeu îţi poate fi fatal (şi cu siguranţă va fi dacă va continua să existe!) şi sper că mai eşti conştient de faptul că în materie de alegeri în viaţă păcatul începe acolo unde planul tău începe să fie diferit de cel al lui Dumnezeu.

            Aşadar, te întreb (din nou – sunt indiscret azi!): eşti pregătit(ă) să-ţi închei viaţa azi privind prin prisma alegerilor pe care le-ai făcut până acum? Ai certitudinea că ai urmat alegerile lui Dumnezeu pentru viaţa ta, sau dictonul dur dealtfel pe care îl foloseşte Petru în epistola sa – „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească în mocirlă” – ţi se potriveşte ca o mănuşă? Dacă azi ar fi (sau va fi!) ultima ta zi pe pământ, poţi spune că ai ales şi azi prin ochii lui Dumnezeu sau ai ales cu ochii minţii închişi şi cu mintea injectată cu pofte draconice? Nu! nu protesta că sună dur, întrucât în interiorul tău ştii că viaţa se împarte între lumină şi întuneric, între templul lui Dumnezeu şi demoni, între Hristos şi Satana! Dacă azi ar fi (sau va fi!) ultima ta zi pe pământ, ai în inimă liniştea că ai ales până în momentul de faţă pentru viaţă, sau pentru moarte şi malversaţii prin care Mefistofel îţi gâdilă într-un mod ciudat şi nefiresc fără ca tu să-i poţi rezista singur, apetitul lumesc.

            Drajii mei (nu-i greşeală ortografică!), nu vă amăgiţi cu existenţa unei zone crepusculare, unui tărâm gri al vieţii (adică nici alb, nici negru), nu vă amăgiţi că în momentul în care se vor face socotelile pentru viaţa noastră şi ni se va da plata, vom putea fi într-o zonă neutră, într-o zonă care nu ţine nici de moral nici de imoral ci de „amoral”! Ideea de amoralitate e fără doar şi poate un artificiu lingvistic tendenţios cu profunde urmări nefaste pentru ignorantele şi infatuatele exemplare inflaţioniste ce se-nghesuie animalic pe autostrada cea largă spre moarte. Ideea de “ce-i rău în asta?” conţine în spatele-i capcane mortale frumos lustruite pentru sufletul neavizat ce porneşte singur în „aventura vieţii” care, din nefericire dar în mod GARANTAT de Cuvântul divin, se va dovedi la urmă că a fost nu “aventura vieţii” ci…”aventura morţii”. Adevărul dureros şi pentru cel ce trăieşte după gusturile lui nepuse sub autoritatea crucii şi pentru cei din jur care-s afectaţi de „gusturile” lui infecte, este că mulţi oameni tânjesc după libertate doar pentru a-şi permite să facă lucruri neîngaduite. Şi, cum spunea cineva, vis-a-vis de libertatea pe care ne-o luăm în exercitarea gusturilor proprii, „libertatea este opţiunea de a ne elibera de lucrurile care nu ne plac pentru a deveni robi ai lucrurilor care ne plac”.

Cu speranţa că n-am fost nici prea insolit şi că nu voi fi acuzat de grafomanie (de fapt, cei ce n-au ajuns cu cititul până aici m-au acuzat deja! – de-aia scriu eu mai rar )), închei aici (deja!:)) urmând să mai revin în funcţie de nevoi sau cerinţe. Până la următoarea, ai grijă căror gusturi te dai rob, întrucât de asta atârnă însăşi viaţa ta de azi, de mâine, şi pâââână la ziua-n care ţi se va cere să dai seama de ce ai făcut!

…şi toate acestea sunt orbiter dicta…

Part three

 După cum sugerează şi ”subtitlul” de mai sus, acesta e ultimul articol din “trilogia” De Valentine’s Day… de “rit” românesc, aşa că, anumite lucruri ce par picate de nicăieri s-ar putea să aibă explicaţie în articolele precedente (cu specificarea că ”despre Cosânzene” e o inserţie menită a completa partea a doua din acest calup inspirat din nota dominantă a lunii Făurar). Deci, să purcedem:

„Nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea”, spunea un mare înţelept – şi câţi au fost care au închis ochii la acest sfat şi au încercat să aprindă focurile dragostei trezindu-se că au aprins de fapt, focurile Gheenei, alegându-se în loc de dragoste cu pasiune oarbă, care te aruncă în vâltorile vieţii, îţi tulbură mintea, îţi acaparează toate energiile făcându-te să nu mai vrei să ştii de nimic altceva decât de un „el” sau o „ea” care îţi biciuie imaginaţia, liniştea sufletească, şi te secătuieşte de orice putere şi dorinţă de a-ţi aduce la îndeplinire îndatoririle vieţii. Şi toate acestea pentru că nu se are în vedere un aspect elementar al dragostei – şi anume, că dragostea, fiind din altă lume, şi cum tu ca om  nu poţi părăsi lumea aceasta, trebuie să aştepţi „până vine ea”,… şi ea vine… când hotărăşte ea, cum hotărăşte ea… după programul ei cu mult superior planurilor pământeşti, lumeşti şi înguste. Iar dragostea când vine… ei bine, te transformă – de la irascibilitate la blândeţe, de la egoism la altruism, de la invidie la abnegaţie, de la un limbaj aspru, vulgar, viciat, la cuvinte curate, calde, pline de afecţiune, de la mândrie la modestie, de la „eu” la „tu”, de la „bine pentru mine” la „bine pentru tine”, te face să atingi culmi nebănuite în tot ceea ce faci, să aduci randament maxim în activitatea ta, să atingi performanţe altfel imposibil de atins, să te bucuri de viaţă aşa cum nicicând n-ai fi visat că e posibil, să ai pace cu tine şi cu ceilalţi,… să prinzi aripi şi să zbori spre acea „altă lume” de unde s-a pogorât în sufletul tău, în viaţa ta, o fărâmă de dragoste. Tocmai de aceea nu putem fi de acord cu afirmaţia că dragostea se dă pe faţă fără să ştii cum – dacă ştii să faci diferenţa între dragoste şi contrafacerea ieftină a acesteia – pasiunea, vei şti să vezi cum se dă pe faţă dragostea, vei şti s-o deosebeşti de orice sentiment, pentrucă dragostea, deşi poartă în sine şi o doză de pasiune, de sentiment, nu e dominată de aceasta, e mult mai mult decât atât, este un principiu de a trăi, un mod de viaţă care te face să te raportezi la tot ceea ce este în jurul tău într-un mod… nepământean de frumos şi delicat.[...]

       Probabil că e inoportun dictonul „dragostea e oarbă dar raţiunea îi redă vederea”, pentru că dragostea e raţională, nu e o pornire care te împiedică să judeci şi să cântăreşti lucrurile, o pornire pe care să n-o poţi controla şi care să te târască spre necunoscut. Dragostea îţi dă voie să analizezi, să pui în balanţă şi să hotărăşi în deplină cunoştinţă de cauză dacă investiţia ta sufletească merită făcută într-o direcţie anume, spre o persoană anume, ori investiţia ta ar însemna doar suferinţă, dacă aripile dragostei tale riscă să fie tăiate crunt de un „el” sau o „ea” care nu va şti să preţuiască ceea ce ai tu de oferit, valorile tale, principiile tale, ceea ce eşti şi mai ales ceea ce vrei să devii alături de „el” sau „ea”. Dragostea creşte şi se dezvoltă când este hrănită cu dragoste – şi aspectul acesta poate fi o-nlănţuire în spirală spre ceruri când ambele părţi oferă celuilalt nedrămuit, fără a aştepta ca celălalt să facă primul pas la fiecare nivel, dupăcum poate fi un cerc vicios ce duce spre…nimic, neant, absurd, când niciuna din părţi nu oferă ci e-n expectativa iniţiativei celuilalt.

       Dragostea înseamnă respect şi reciprocitate, iar acolo unde acestea se pierd, dragostea moare. Dragostea este acel „ceva” nepământean care este sădit în inima ta iar când cerul coboară în viaţa ta sub această formă, găseşte chemarea sufletului tău care tânjeşte să fie iubit şi să iubească. Aşa că, dragostea e conştientă de ceea ce este, de ceea ce vrea şi de drumul pe care îl are de urmat.[...]

Acum, după ani de căutări, întrebări şi răspunsuri pe care le-am aflat, am găsit ca interesantă o altă definiţie a dragostei, diferită de cea pe care o găsesc pe paginile de-acum vechi ale caietelor copilăriei, o definiţie care sunt sigur că e încă incompletă şi prea săracă să poată cuprinde măcar contururile acestui dar divin pentru omenire, pentru mine şi pentru tine. De fapt, cred că limbajul omenesc, oricât ar fi de evoluat, va fi întotdeauna prea sărac să poată reda pe deplin iubirea, căci iubirea e nespus mai mult decât cuvinte - e Cuvântul, e însăşi Viaţa, însuşi Dumnezeu.

Iar definiţia de care vorbeam mai înainte spune că „dragostea e cea mai înaltă formă de civilizaţie”… şi o cred cu toată inima… rămâne de…trăit.

… şi toate aceste sunt…orbiter dicta…

Mi s-a atras atenţia pe bună, chiar foarte bună dreptate, că în articolul trecut nu am nicio aplecare spre îndeletnicirile Cosânzenei din timpul liber – adică atunci când zmeul nu-i acasă, ori când zmeul şi-a pus buzduganul în cui, a trecut cu succes programul de remaniere şi acum se duce ca un familist convins, docil, acolo unde s-a-nrolat întru asigurarea strictului necesar pt. familie [o a doua maşină, un al doilea nivel la casă, un al doilea program de educare particulară a pruncilor, o a două(sprezecea) pereche de pantofi a soţiei etc].

Iniţial omisesem orice referire la hobby-uri şi pasiuni ascunse (chipurile) ale Cosânzenei din respect pt.inocentele corespondente feminine ale lui Enoh ce vor “ceti” aceste rânduri.  Spun ascunse (chipurile) întrucât ele, cu toată “bună-intenţia” crăiesei-voiajor nu-s taman ascunse. Şi dacă ar fi să aplecăm urechea la înţelepciunea bătrânilor -în cazul de faţă nu-i atât înţelepciune cât mai degrabă o constatare – aceasta spune că…”ştie tot satul dar (surpriză!) nu ştie bărbatul” – deci nu ştie tocmai cine nu trebuie să ştie (smart move, but short as perspective!).

Astfel că am preferat să zugrăvesc ilustrativ în articolul “De Valentine’s Day de “rit” românesc” (adică pe-nţelesul unora care oricum nu vor citi acel articol – Dragobetele), doar aspectul tradiţional ,deşi injust prin îngustimea orizontului său, acela că “bărbaţii-s…(de completat cu invective)”, sau că ei sunt “fustangii” – că la dame nu s-a inventat o formulă de situaţie corespunzătoare…nici nu ştiu cum ar suna… “pantalongice” sau…”nădragice” ?!?. Oricum, realitatea le surprinde DESEORI în off-side şi pe “Cosânzene”… de fapt, şi tărâmul poveştilor le surprinde în ipostaze de-a dreptul fioroase, metamorfozate-n “Baba Cloanţa” sau “Muma Pădurii” – în funcţie de profil, de moştenirea ADeNe-ică (ar spune specialiştii) sau de predispoziţia lor (nativă sau cultivată) de a flirta cu vecinu’ Sarsailă după mulţi ani de aşteptare zadarnică a lui Făt-Frumos pt. procesul de “îmblânzirea scorpiei”.

Nu ne facem iluzii, întrucât ştim că din fragedă pruncie omu’şi ia modele de urmat, iar acestea pot fi, din păcate, şi nevasta lui Potifar (pt.ele), şi David (în tandem cu Bat-Şeba, pt.ei).

…şi acestea-s orbiter dicta…

 

Part two

Am ajuns să mă întreb – cum e dragostea sentiment, când zmeul îşi bate prinţesa până oboseşte el, sau în loc să-şi aducă leafa la palat o cheltuie pe „zeamă de prune” la barul de la colţul străzii, iar prinţesa îl aşteaptă acasă cu răbdare, cu tristeţea celei care a alergat toată ziua să câştige cumva un ban pt. a asigura pâine, creioane, caiete, şosetuţe şi tot ce mai e de trebuinţă celor trei pui de om care sunt încă prea mici ca să înţeleagă cât de greu este pentru mămica lor să-i privească în ochi şi inima ei să ştie că mâine e o altă luptă pentru supravieţuire pe care ea va trebui s-o ducă singură pentru ei. Şi totuşi, cel pentru care ea e doar o co-locatară, doar bona pt. copiii lui, acela care odată a jurat că-i va fi alături la bine şi la rău, că o va sprijini în sănătate şi în boală, el, alesul inimii ei, încă mai are în sufletul ei locul „prinţului”. Chiar dacă deseori abia ajunge acasă emanând a „spirt” şi bolborosind în alte limbi, ea îl schimbă, îl spală, îi dă să mănânce şi-l pune la culcare ca pe un copil, sperând undeva, în adâncul sufletului ei, că mâine el va redeveni prinţul de altădată. Şi ea face toate acestea animată doar de acel ”ceva”, de acea inexplicabilă dragoste care, în ciuda amărăciunii din sufletul ei, în ciuda neîmplinirii ei ca om, ca soţie sau ca mamă, în ciuda tuturor frustrărilor şi lacrimilor care i se mai furişează uneori la colţul ochilor mari, senini şi calzi, îi dă puterea să lupte, să spere şi să meargă mai departe dăruind şi dăruindu-se fără rezerve.

Sau cum dragostea e sentiment când o „ea” află că prinţul ei frecventează alte prinţese mânat de hormoni, de aventură, de prostie, când ea simte că nu mai e în prim-planul vieţii lui şi totuşi, continuă a-l iubi şi e dispusă a ierta şi a merge mai departe, chiar dacă ştie că iertarea oferită de ea poate să n-aibă niciun preţ pentru împătimitul aventurier cu pretenţii de Don Juan, poate fi călcată în picioare şi aruncată la coş de cel ce a uitat ce-nseamnă a iubi până la capăt pe cea pe care a ales-o ca mireasă, iubită, soţie şi cea mai de preţ pentru el pe-acest pământ.

Dacă într-adevăr dragostea e o forţă atât de mare încât nimic nu o poate opri, atunci, cu siguranţă ea este din altă lume mult superioară nimicniciei, invidiei, urii, mândriei, lipsei de respect şi de bună-cuviinţă şi egoismului atât de comune şi bine înrădăcinate în lumea noastră, în fiinţa noastră.

Şi tot ce am spus până acum despre dragoste se referă la o dragoste care a avut timp să se dezvolte, să-şi atingă plinătatea, o dragoste pură sau care tinde spre puritate şi desăvârşire a ei, spre asemănarea cu Dragostea aceea absolută, veşnică ce s-a pogorât din altă lume şi a plămădit aici, pe pământ un chip după chipul ei, în două fiinţe şi le-a pus alături într-o relaţie atât de strânsă încât oricine îi vedea trebuia să poată spune că ei sunt una, două picături de divin care au primit ca zestre a unirii lor cel mai mare dar din Univers – să trăiască din Dragoste şi pentru Dragoste.[...]

… şi acestea sunt orbiter dicta…

Extras dintr-un comentariu pe-o temă dată, pt. Valentine’s Day (cea trecută sau, poate…cea viitoare )

Part one

„Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin fără ca să ştii de ce, se dă pe faţă fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde.”

În caietele de amintiri ale copilăriei, când întâlneam pe la vreun caiet al unui băiat sau unei fete la care aveam „onoarea” să completez şi eu, întrebarea „ce este dragostea?”, cel mai interesant răspuns pe care l-am găsit scris deja de alţii la subiectul cu pricina mi s-a părut la vremea aceea „dragostea nu se defineşte ci se simte”; alţii chiar scriau aşa, sec, cum că dragostea „e un sentiment”… punct. Mai târziu, am început şi eu să încerc în mintea mea să descâlcesc iţele acestui aşa-zis sentiment, întrucât simţeam eu, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, că mi-ar da târcoale un fel de nu-ştiu-ce când o vedeam pe „Ileana Cosânzeana” şi am conchis eu că trebuie să fie, cu siguranţă, vorba despre iubire (sau dragoste).

            Aşa se face că, odată cu trecerea timpului au apărut în mintea-mi încă necoaptă dar în căutare de răspunsuri, anumite dileme cu privire la clasificarea Dragostei în rândul sentimentelor. Şi uite-aşa, într-o generaţie care ştie aproape totul despre sex dar mai nimic despre dragoste (cum bine spunea cineva), am început şi eu a dori să aflu, la-nceput mai mult în joacă, mai apoi tot mai serios, ce ascunde în spatele său acest cuvânt plin de culoare, acest cuvânt în numele căruia atâţia au murit şi atâţia vor trăi veşnic.

Şi astfel am aflat despre iubirea care transformă bestiile în oameni, oamenii în îngeri şi îngerii în zei. [...]

… şi ce a aflat “scriberul”?…mai vedem data viitoare…

…şi toate acestea (şi următoarele), sunt orbiter dicta…

Iată că a venit și toamna, și nu numai că a venit dar și-a revendicat drepturile din plin și fără sfială iar acum ne mohorăște cerul fizic încercând prin perseverență să-l mohorască și pe cel sufletesc (sperăm noi că fără succes!).

După o binemeritată vacanţă revin şi eu mai “pe la” sau “pe după” cules şi-mi aştern unele din şirurile (îmi place mie să cred raţionale) de gânduri ce mi-au tranzitat căpşorul şi care m-au urmărit consecvent vara trecută. Şi toată vara n-am putut să nu mă gândesc ex nunc la toamna ce-mi stătea înainte şi la retrospectivele ce le voi face privind la…vara lăsată în urmă, fireşte. Şi minunându-mă eu prin Satul Planetar precum Alice în Ţara Minunilor de câte îi sunt date omului să vadă pre pământ, n-am putut să nu zic “mare ţi-e grădina, Doamne, şi lăsată în paragină totală”. Dar, eu am rămas cu uimirile şi paradoxurile pe care mi le-au creat alţii, iar ei au rămas cu durerea-n cot pe care le-am creat-o eu. Şi…că tot îmi stăruie-n minte expresia unei colege “de suferinţă” de vara trecută- “make it short!”, scurtez şi eu preambulul reluând ceea ce spuneam întru început – a venit, inevitabil, toamna.

Odată cu toamna, însă, mai apar şi mugurii chiar dacă noi suntem formați să credem că doar primăvara e responsabilă de înmuguriri. Apar mugurii amintirilor vis-a-vis de vara ce tocmai a trecut cu toate concediile și vacanțele însorite petrecute ori pe plajele fierbinți ale cine știe căror locuri exotice (ori, în caz de forță majoră, plajele autohtone), ori prin munții plaiurilor mioritice, ori bătătorind (de multe ori gură-cască) străzile vreunui sau unor orașe din Străinezia.
Și nu arareori vara e asociată cu lepădarea crinolinelor spirituale, cu lăsarea gărzii atât de jos încât oricât te-ai apleca ulterior să îți reiei valorile lăsate în stand-by, nu mai reușești niciodată. Se pare că vara cu al ei Iulie (Cuptor) devine atât de înnăbușitoare încât produce nu doar denudarea fizică ci și cea interioară și devenim goi nu doar pe dinafară ci și pe dinăuntru – întruchiparea perfectă a ”principiului formei fără fond”, iar August (Gustar) te îmbie să guști fructe care, deși nu-ți rămân în gât ca faimosul măr al lui Adam, îți vor rămâne în suflet și-ți vor murdări viața, și aceasta pentru că sunt produsul aceleiași surse – Pomul Cunoștinței Binelui și Răului…mai ales și cu precădere al Răului.
Și după ce-ți ”faci de cap”, dragul și bunul meu creștin, te-ntorci cu cele cca. 25 de kg de bagaj permis la cală și cu cine știe câte kg (sau ce unitate de măsură specifică o fi) de bagaj sufletesc permis ori ilicit, pe care-l stochezi amănunțit și îl împărtășești ulterior ”pe sub mână” cu prietenii buni și-n mod (chipurile) subtil cu ceilalți. Și-ți reiei vechea (sau poate noua) viață și activitățile lăsate la incubat precum ouăle de struț în perioada sezonului estival, și odată cu întoarcerea la vechile cărări ne reluăm corsetele (sufletești) și crinolinele de altădată, pregătindu-ne de ”pozat”. Și dacă tot ne pregătim de pozat, sulemeniți-vă bine – măcar să iasă pozele… reuşite (adică să ascundă cât mai bine realitatea) !

…și toate acestea sunt orbiter dicta!…

În suita curentelor de gândire care au tranşat brazde adânci pe scoarţa cerebrală a omenirii, după Renaştere, Baroc, Clasicism, Manierism, Iluminism, Romantism, Simbolism şi Modernism (ca să redăm doar câteva curente de referinţă), se profilează tot mai acut şi cu obstinaţie la orizont un curent…relativ nou, Culturismul  (formă oarecum compensatorie a nihilismului cerebral).

Dacă în secolul trecut cultura avea o răspândire mai largă şi încă se mai promovau un Dante, un Boccaccio (cu licenţiozităţile lui) , un Goethe sau un Shakespeare, astăzi se „citeşte” tot mai mult un Schwarzenegger, Stallone sau Coleman. Şi dacă odată lecturarea literaturii era un „sport” la figurat, astăzi sportul tinde să devină  „literatura” noastră cea de toate zilele. Iar dacă odată stârneai admiraţie prin etalarea „muşchilor intelectuali”, astăzi accentul cade (ce-i drept destul de pieziş încă) pe body-building – şi asta în lumea masculilor. Cât despre regnul sexului frumos… în opinia unora (cu destulă putere de convingere, ce-i drept!) Angeline Jolie ar fi stasul, etalonul de măsurarea a reuşitei estetice. Şi asta doar din punct de vedere al „carcasei”, că mai încolo nu are nimeni interes să sape…sau aproape nimeni.

Acum nu aş vrea să fac apologia ignoranţei fizice şi nici nu promovez estetica urâtului dar, ca unul care interacţionează cu o societate infectată de diletanţi atraşi irezistibil spre Caruselul Hetairelor şi de promotori ai Don Juanismului ca aptitudine (şi atitudine) indispensabilă Legii Junglei Sociale, nu pot să nu remarc mentalitatea globalistă pernicioasă, seacă, goală, auto-limitată (şi poate că asta-i cel mai grav!).  Şi cum acum îmi vine în minte un text biblic –„femeia frumoasă şi fără minte e ca un inel de aur pus în râtul unui porc”, (text ce se aplică probabil în dublu sens!) îmi vine în minte aproape instantaneu şi replica (tot din dublu sens) a omului p(r)ostmodern: „şi , ce-i dacă!?” Ei, bine…poate că n-ar fi mai nimic dacă o vezi sau îl vezi în cine-ştie-ce revistă ori ziar de scandal, detaşat, la distanţă de tine şi de viaţa ta, şi-l percepi ca „de dorit” în ciuda articolului mozavirnic ce se-ntinde ca un pomelnic imediat sub poza aproape apoteotică uneori. Problema apare în momentul în care te-ai căpătuit din raţiuni primordiale de ordin ocular-estetice cu o sirenă sau cu un efeb care îţi eclipsează orizontul şi-ţi reduce la tăcere orice alte standarde reclamate de raţiunea-ţi claustrată. Şi uite-aşa „te legi la cap” ca să folosim zicala populară, şi nu oricum, ci cu nod gordian, trainic, ce-ţi încorsetează sufletul şi-l promovează drept candidat de perspectivă dacă nu pentru Tartar, cel puţin pentru Gheenă.

Oricum, dacă omu-i  „pe profil” de „ursu’ păcălit de vulpe” n-ai ce-i face, nu-s în stare a-l ţine-n loc nici cântecele sau descântecele apropiaţilor, nici cuvântările moralizatoare recurente (paroxiste în opinia lui/ei) şi nu-i loc nici măcar pentru vreo aporie la nivel de for interior, că deh!, astea-s pentru cei care n-au nevoie de ele, sau pentru cei care „îl invidiază” pe…”norocos”.

Şi mă aşez şi-mi azvârl şi eu părerea „a la Moromete”: poate cu un dram în plus de cultură s-ar putea înăbuşi o mare cantitate de…”Culturism”.

…şi toate acestea sunt…orbiter dicta!…