Închisoare

 

                                                                    by Larissa and Marc Aurelio

 

 Orbi, ne dorim o lume mai bună,

 

O palpăm printre gratii cu gândul

 

În noi sunt altare crăpate,

 

Și jalnic, și mut ni-i cuvântul.

 

Picioare umflate și grele

 

Ni-s prinse-n butucii  de fier,

 

Ne-apasă morbid zgârie-norii

 

Ce cresc infatuați către cer.

 

 

 

Ne-au damnat dorul cu-acrimonie,

 

Și ni-l strâng nemilos, pân` la sânge,

 

E fatidic în economie

 

A visa , a iubi sau a plânge.

 

Și ne prinseră-n coduri binare,

 

Mâna cu-a ei mângâieri;

 

E rușine s-oferi alinare

 

E chiar scandalos să o ceri.

 

 

 

Au dat vot de blam purității

 

Au scos fidelitatea din trend;

 

Ne-au strigat ”libertate-n moravuri!”

 

Promițând tuturor happy-end

 

La bărbați le-au furat demnitatea

 

Și sluțindu-i i-au efeminat;

 

I-au smuls pruncii din brațe femeii,

 

Și i-au spus: ”a fi mamă-i păcat!”

 

 

 

Ne-au șoptit că imaginea-i totul

 

Și nicicând, nicidecum să-ndrăznim

 

În oglindă, în gemuri sau cioburi,

 

Nespoiți, fără măști să privim.

 

Ne-au furat trilul privighetorii

 

Și ne-au dat vacarm de sirene;

 

Din obraji ne-au furat macii roșii,

 

Ne-au dat chipuri ridate și terne.

 

 

 

Îi urmăm orbește prin beznă,

 

Le-ascultăm cântul fără de El,

 

Așteptăm  uneori ca un David,

 

Să  le sfarăme gândul mișel.

 

N-avem timp de povești și năluci,

 

Doar cât aripi spre cer să ne crească

 

Să-ncercăm să clădim chiar de azi

 

Peste haosuri, lumea cerească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                  CRĂIASA ZÂNELOR

                                                                        de George Coşbuc
Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi înca.
Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Imprejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.
La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Batu, de drumul greu şi lung,
Slabită si mai moartă,
O fată de-mparat, cerând

Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana .
Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie sa-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.
Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flăcări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem ca eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!
Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Si cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpano, de mă laşi
Să te cuprind o dată!
Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.
Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strânga.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,

Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.
A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.
Ce-i asta? Salbă! Ard razleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Si cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ti-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!
Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Si-o sută de săruturi.
Aşa fac doi copii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.
A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,

Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strans i s-a lipit
De caldul trup mătasa!
Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mladie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
In haina ei cea largă.
Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?
*
Ştiti voi povestea, când un fiu
De împarat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?
El stă pe tron, şi lânga el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.
Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

Despre „Îngheţată”…

Iată că a venit şi iarna, în sfârşit,

 după ce ni s-au bulbucat ochii de privit

după vreun fulg rătăcit,

…după ce de sărbători s-a cântat Pluguşorul cu versul „semne bune anul are” cenzurat, după ce s-a dat aghiazmă la robinet de Bobotează şi după noua lege a înmatriculărilor auto, iată că a fost nevoie de proteste (sus)ţinute în Piaţa Universităţii ca să vină iarna… Şi iarna a venit… e drept că pe alocuri, e drept că a venit la jumătatea mandatului dar… poate e mai bine că se lasă aşteptată întrucât noi, românii, se pare că am căpătat o mâncărime undeva, mâncărime ce ne face să nu mai avem răbdare cu nimeni să-şi ducă până la capăt vreun mandat. Acum sunt curios dacă iarna o să-şi prelungească şederea ca să-şi facă norma ori e doar într-o vizită de curtoazie şi va pleca înainte să ne dezmeticim că a venit.

 Dar poate că aşa ne va trezi dorul după mandate întregi, după termene stabilite prin referendum şi ne va face solidari cu propriile voturi, cu propriile alegeri şi vom înţelege mai bine ce vrea să spună Scriptura când zice că „El face fiecare lucru frumos la vremea lui”.

Şi dacă tot e vremea de iernat (cât o mai fi!)… vă-ndemn să vă bucuraţi de zăpadă cu mic, cu mare, de ger, de gripă (ori măcar răceală), de umezeală, săniuş sau balet pe gheaţă,…şi să faceţi oameni de zăpadă în care să vă îndesaţi toată răceala din suflet. Şi dacă tot a ajuns iarna şi prin preajma sufletului, încălziţi-l! Încălziţi-l apropiindu-vă de gura sobei (sau a cine-ştie-cui ;-) ), cu un ceai cald, ascultând sau mai degrabă clădind propriile poveşti cu zâne şi zmei trecuţi prin programul de remaniere, cu Feţi-Frumoşi (măcar în urma prelucrărilor în Photoshop), încălziţi-l cumva, cum vă pricepeţi fiecare. Musai să-l încălziţi cât mai natural posibil, cât mai trainic, întrucât dacă zăpada pe care o privim afară prin ferestre se va topi mai devreme sau mai târziu, cea care se vede privind înăuntru prin alte ferestre riscă să se acumuleze tot mai îndesată, tot mai grea, ameninţând să îngheţe şi „flori şi ochi şi buze şi morminte” – ca să-l citez pe marele poet. 

Până una-alta cântaţi şi în-cântaţi-vă inimile cu un… îndemn la bucurie - parcă spiritul iernii se pogoară de la sine printre fulgii de zăpadă, neforţat de date şi termene… şi poate că şi de aici putem învăţa ceva… poate putem învăţa că la urma urmei, cum spunea cineva, IT’S A MATTER OF ATTITUDE !

 

Durere femeească

                                                    de A.Păunescu

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
si, sa mai amanam, nu-i intelept,
Ar fi, sa recunoastem, in sfarsit,
Femeia, n-are, totusi, nici un drept.
Muncim, ca niste sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintai traseu,
si condamnarea de-a ne urati,
Chiar voi, ce ne iubiti, ne-o dati, mereu.
Stam in picioare, inca de cu zori,
si va mirati ca nu mai sunt subtiri,
Dar voi, care va credeti tot feciori,
De ce nu aratati ca niste miri?
Pe unde ne dati dreptul de-a munci,
Lucram istovitor, cu voi in rand,
Din cand in cand, in burti ne dati copii,
Iar voi plecati la altele, razand,
Cand suferiti, ne cereti langa voi,
Ori va-mbatati, ori ati trudit prea mult,
Va plangem, cand va duceti la razboi,
Sau cand va speriati, la vreun consult.
Eroic v-am iubit nelegitim,
si legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateti, ne-nselati si noi o stim,
Ba, alteori, intram in circuit.
Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Va fura amintirile de ieri,
Isi vor plati placerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiasi placeri.
si, uneori, pacatuim curat,
Crezand, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Ca insusi Dumnezeu este barbat
si nu le intelege pe femei.
Dar, vai, a fost odata prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
si-acum, ne omoram sarguincios
si zilnic ne distrugem fara rost.
Ne-nvinge viata fara orizont
si voi ne-nvingeti, intr-un mod cainesc,
Traim ca niste vaduve de front
si mainile mereu ni se aspresc.
Acum, cand auziti acest repros,
Priviti, fara privire, inapoi,
Incuvintati din cap, marinimosi,
si credeti ca nu-i vorba despre voi.
si, totusi, e vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi,
Durerea femeiasca pentru soti,
E-un credit fara giruri si dobanzi.
Va e urat cu noi, va e urat,
si ne-ati ucide, dragilor barbati,
Asa ca va rugam numai atat:
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati,
Dar faceti-o cu tonul coborat
si pan-adorm copiii, asteptati.

Eh, ştiu, ştiu… asta nu-i a mea… dar e superbă, so… poate îţi va plăcea şi ţie…sper .

 

Îndrăgostit de tine

 

de Adrian Păunescu

 

Îndrăgostit de tine

Mă simt atât de bine

Că nu mai ştiu de mine

Şi ştiu numai de noi.

Şi văd de prea departe:

Ai uşa ca o carte,

Pericolul de moarte

E scris de vânt şi ploi.

Ce stranie cedare

Cunoaştem fiecare

Când dragostea ne doare

Uităm de vanităţi,

Şi orice teorie

În zdrenţe se sfâşie

Tu mie (şi eu ţie) –

Ce slăbiciuni mi-arăţi.

Dreptate, nedreptate,

Se poate, nu se poate,

Dar despre noi sunt toate,

Noi suntem subiecţi.

Prea scurtă ziua este,

Prea scurtă noaptea este,

În magica poveste

Rămânem imperfecţi.

Iubindu-te cu jale

De legea firii tale,

Ca dealul de o vale

Sunt obligat s-ascult!

Şi dintr-un ins apatic

Ca lemnul de jăratic

Mă-ntemeiez sălbatic

Şi ard, cu-atât mai mult. 

Şi, dacă eşti departe,

Şi totul e o carte,

Interesantă foarte

În genul romanesc,

După atâta cale,

După atâta jale

Coperta uşii tale

O rup să te citesc.

Mai dă-mi o filă, două,

Mai dă-mi pe buze rouă

Ce timp puţin ni-i nouă

În cartea asta dat!

Romeo, Julieta

Omega, Alfa, Beta

Şi-o dramă cât planeta –

Femeie şi bărbat.

Dar eu te chem afară

Din lumea literară,

E cea din urmă oară

Când am putea trăi,

Iubindu-te firească

Şi fără nicio mască,

Las florile să crească

Şi să visăm copii.

Literatura toată

Ar merita îndată

Să-i facem o erată

Cu viaţa noastră-n ea,

În faţă doar un drum e:

Noi facem altă lume,

Noi suntem alte nume,

Noi suntem altceva.

 

 

 

…de iarnă

 

by Marc Aurelio

E toamnă peste deal şi vale-

Apusul lui Brumar, târziu,

Şi câmpul noaptea se-nveleşte

Cu strat subţire, argintiu,

 

Şi pare că ar vrea să-ngheţe

Şi gând, şi inimă, şi dor,

Ori, cel puţin să hiberneze

Precum sămânţa din ogor,

 

Iar soarele-obosit şi palid

Se-acoperă cu cer de scrum

Pe când bordeiele în zare

Şi-aduc ofrandele de fum.

 

În stoluri negre, hăituite,

Trec păsările – se tot duc

Alunecând pe cerul nopţii

În şiruri peste vârf de nuc.

 

Doar vrăbiile zgomotoase

Parcă într-una s-ar certa

Pe vreo uscată frimitură

Găsită-n stradă, undeva.

 

Iar inima mi-e amorţită

Şi-i îngrozită de iernat,

De-ascuns sub gânduri troienite,

De viscole ce-n uşă-mi bat;

 

Sătulă e de gura sobei

Ce ştie-a spune doar poveşti

Cu feţi-frumoşi, cu zmei şi zâne

Din rude mari, împărăteşti,

 

De Moşi Crăciuni venind pe sănii

Ce-s trase de perechi de reni,

De zurgălăi, de traista plină –

Acestea ţin de alte vremi.

 

…şi totuşi, dacă vine Moşul,

Aş vrea să-i cer şi eu ceva:

Să-mi lase din desaga-i mare

Un colţ de Cer în viaţa mea…

                                               Bacoviana

Fug păsările izgonite

De toamna searbădă, târzie,

Ce-şi poartă peste noi mantaua

Cea lungă, neagră şi pustie.

 

În creuzete îngheţate

Zac gânduri şi-amintiri ce dor,

Zac lacrimi goale, şi suspine,

Şi amăgiri ce-au fost şi mor.

 

Se stinge-n în vaiet printre ramuri

Şoptirea verii ce trecu,

Şi pe aleile-nfrunzite

Te plimbi azi singur, numai tu.

 

Obrajii pali, mâini îngheţate

Adânc ascunse-n buzunar,

Şi părul răvăşit – nu-ţi pasă

Şi viaţa-ţi pare un bazar

 

În care sunt amestecate

Ca mărfurile pe tejghea

Calupuri mari de-amărăciune

Sub care-i fericirea ta…

 

Şi norii plumburii-n cohorte

Ucid şi cer, ucid şi soare,

Şi plâng deasupra ta cu lacrimi

Şi reci, şi ude, şi amare…

 

Copacii-s goi, şi mâini uscate

Parcă ridică înspre cer

Ca înapoi să îşi cerşească

Veşmântul lor cel efemer

 

Şi tu, cu trupul fantomatic

Şi-un gând fugind spre nicăieri,

Te-ndrepţi spre iarna care-i mâine

Uitând de vara ce-a fost ieri…

 

 

Scrisoare către Primăvară

by Marc Aurelio 

Îţi scriu azi, dragă Primăvară,

Nu cu cerneală şi condei,

Îţi scriu cu amintiri pierdute,

Îţi scriu cu timp din anii mei,

 

Şi-ţi spun că parcă mai mi-e dor

De zilele tale senine,

De frumuseţea florilor,

În rochii lungi cu crinoline

 

Şi parcă încă mai tânjesc

După mireasma din grădină

Ce-o răspândeai aşa curat

În nopţile cu lună plină,

 

Când îţi prindeai cununi de stea

În părul tău frumos, buclat,

Şi te-mbrăcai complet în alb

Ca o crăiasă din palat.

 

Îţi scriu acum, privind ’napoi

La tot ce-n viaţa mea ai fost,

Şi poate c-ai avut un scop

Sau…ai trecut fără vreun rost…

 

Şi poate-acum şi tu priveşti

Din văgăuni sau de pe culmi

Să vezi ’napoia ta ce-a fost

Pân-ai plecat spre alte lumi,

 

Şi poate crezi că n-am ştiut

Să calc pe pajiştile tale,

Şi nu vei şti că nu am vrut

Să rup nici frunze, nici petale,

 

Deşi aş fi putut să fiu

Precum golanii de pe stradă

Ce rup şi strică tot ce pot-

Şi flori, şi frunze- totul pradă,

 

Însă am vrut să îţi păstrez

Întregi şi pajişti, şi grădini,

Şi gingăşia florilor…

N-am vrut să las în urmă spini.

 

Dar ai trecut  şi ai apus

Cu un prelung şi-amar oftat,

Gândind c-ai timpul înainte

Ca să colinzi în lung şi-n lat,

 

Deşi tu ştii destul de bine

Că de opreşti la mulţi la poartă

Unii-ţi vor rupe florile

Şi-apoi lăsa-te-vor deşartă…

 

Dar ce rost are să-ţi mai spun?

Odat’ai să-nţelegi mai bine

Că-n viaţă toate-şi au un preţ,

Şi-i vară azi,…şi-i iarnă mâine.

 

Şi poate-atunci, din depărtări

Cu nostalgie vei dori

Să fi crezut tot ce ţi-am spus,

Să-mi spui mai mult decât să-mi scrii,

 

Dar atunci timpul va fi şters

Tot ce-ai lăsat în urma ta-

Toţi ghioceii ofiliţi

Şi cerul fără nicio stea.

 

Iar eu, de-acum pasul mi-l port

Prin toamna asta milenară

Privind cu dor ’naintea mea

Spre altă dulce…Primăvară.

                                               Dragoste Inefabilă

 Despre dragostea inefabilă se pot spune muuuulte, iar articolul de faţă e doar un fel de acrimonie sub silenzio stampa . Din cauza ei s-au vărsat râuri de lacrimi (şi ce-or să mai curgă!), s-au consumat cantităţi uriaşe de cerneală şi pergament, papirusuri (nu ştiu dacă şi tăbliţe de lut), hârtie şi s-au umplut nenumărate pagini electronice (forumuri, bloguri etc).

Dragostea inefabilă e fabricată din nimic şi apare din te miri ce (nimic!) – spre exemplu, la mine a apărut (la nivel de concept doar! ) azi, în timp ce citeam Athenagoras (J).

Ca să nu mai lungesc introducerea (!), mi se pare taman potrivit s-o asemăn cu hainele cele noi ale împăratului (dacă e cineva care nu ştie despre ce e vorba – Google – search). În continuare vă las să filosofaţi pe tema dată în timp ce lecturaţi rândurile de mai jos pe care le consider fără falsă modestie cea mai ilustrativă expresie a subiectului sus amintit:

 

 

 

 

 

 

 

 

…şi toate acestea sunt orbiter dicta!…

 

-lullaby-

Good night, my angel

                                                                                                  by Marc Aurelio

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să adormi,

Şi-orice-ntrebare ţi-a rămas în gând s-o laşi pe altă zi;

Eu cred că ştiu tot ce-ai dori să-ntrebi căci vântul printre pomi

Îţi poartă-n cer freamătul inimii şi multe-mi va şopti.

 

Şi cred că ştii tot ce-aş dori să-ţi spun, şi tot ce nu mai pot,

Îţi aminteşti că înaintea ta m-am prins cu legământ

Să-ţi fiu alături chiar în ceasul greu cu trup şi suflet, tot,

Şi am jurat ´naintea Cerului să nu te las nicicând…

 

Iar tu, scump îngeraşul meu, ar trebui să ştii,

Că-n noaptea neagră când pământu-i greu şi stele pe cer nu-s,

La căpătâiul tău voi sta şi-n dreapta ta voi fi,

Chiar dacă-i nor în viaţa ta şi soarele-a apus.

 

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să te culci,

Deşi atâtea inima-mi ar vrea să-ţi spună,

Să-ţi aminteşti de cântecele ce-ţi cântam

Când te ţineam în braţe şi mă prindeai de mână.

 

Acum te-ndemn să dormi căci apele-s adânci

Şi marea-i liniştită deşi-i întunecată,

Iar de-n furtună grea te vei trezi şi plângi,

Să ştii că te iubeşte o inimă uitată.

 

O noapte bună, îngeraşul meu, e timpul să visezi

Cât de frumoasă fi-va viaţa ta, şi poate într-o zi,

Când copilaşul tău va plânge şi-ncerci ca să-l dezmierzi

Aceste rânduri vechi, uitate, nostalgic vei citi,

 

Şi îţi vei aminti cu dor de vremuri de-altădată

Când cu-aşa drag te mângâiam dorind să-ţi fie bine,

Când te ţineam pe braţul meu iubită şi-alintată,

Şi-atunci să ştii că inima-mi mai bate pentru tine!…